Cărțile mele

La taclale

Tumba multiplă a unei unguroaice prin limba română

2026,  Editura Curs

Volumul de față este prima mea carte simțită, gândită și scrisă direct în limba română, este rezultatul interacțiunilor mele de-o viață cu românii, în cele mai diferite contexte.

„Citesc Zorba Grecul. Între timp mă uit pe fereastră. Mă gândesc la viața mea și la noul meu nume pe care tocmai l-am primit de la iubitul meu: Zorbina. Sunt mândră de acest nume nou. Sigur, doar știu să trăiesc! Citesc câteva rânduri, visez câteva rânduri cu ochii deschiși, uneori îmi amintesc că sunt studentă la universitate, dar nici măcar asta nu mă deranjează. Vizavi de mine stă un om mic de la munte, mai în vârstă, cu fața plină de razele soarelui, purtând un costum popular tipic și o pălărie românească cu boruri mici. În compartiment mai sunt două doamne în etate care trăncănesc și ciripesc, iar eu sunt uimită să le aud chicotind cu mare veselie, de parcă ar fi două fetițe de grădiniță care călătoresc împreună, bucurându-se de excursia lor, de fiecare minut petrecut împreună. Încă tronând în singurătatea mea maiestuoasă, privirea mea întâlnește deodată ochii plini de viață ai bătrânelului. Ce citiți, domnișoară? Un gând enervant îmi trece prin minte, probabil nici nu știe să citească, nici măcar nu-i pasă ce citesc, vrea doar să intre în vorbă, iar eu n-am chef de poveștile lui. Zorba, îi arunc plictisită cuvântul. Zorba Grecul, de Nikos Kazantzakis! strigă bătrânul. Îmi dai și mie un pic? Îi întind cartea, înmărmurită. Dar e în maghiară, tu știi să citești în maghiară? Da-aa… îi răspund cam stânjenită. Se uită la mine, la carte, dar aia e o limbă foarte dificilă, mormăie pe sub nas. Da, dar e limba mea maternă. La asta, cele două doamne ridică și ele capul și, tăindu-și vorba una alteia, îmi demonstrează că nu poate fi adevărat, pentru că ele au crescut și trăiesc printre maghiari la Târgu Lăpuș, au avut destule probleme cu copiii maghiari, pentru că au fost educatoare la grădiniță, și după accent își dau seama imediat dacă cineva este maghiar sau nu. Iar eu nu am niciun fel de accent. În sfârșit ploaia de cuvinte se liniștește, încă o vreme se uită la mine cu priviri analitice, ca la o ciudățenie. Păcat că nu e în română, îmi returnează bătrânul cartea, mi-ar fi plăcut să recitesc, măcar câteva rânduri. Știți, eu nu am multe cărți în căsuța mea de pe deal, cinci sau șase dacă am. Dar, în afară de Biblie, cel mai des îl citesc pe Zorba, grecul. De fapt, nu știu pe care o citesc mai des. Pentru că de fiecare dată când inima mi se întristează, îl iau pe Zorba de pe raft, îl citesc și mă liniștesc. Nu există altă carte care să-mi dea atât de mult chef de viață. Roșesc, mi-e teribil de rușine. Rareori mi-a ars atât de tare fața, mi-a ars atât de tare sufletul de rușine. Și eu care mă gândeam că nu știe nici să citească! N-am curaj să-mi cer scuze. Moșul mă lasă respectuos să citesc. Dar cine mai e în stare acum să citească? Dintr-o dată nu mai văd bine afară, ca și cum geamul ar fi aburit, deși e vară plină, luminoasă, de un verde auriu.” (Întâlnirea Zorbinei cu Zorba, moțul)

Solstiții

Călătorii spre și dincolo de eu

2015,  Koinónia Kiadó

„Nu te vei vindeca atâta timp cât vei continua să te crezi o persoană bună ‒ i-am spus cuiva astăzi când, la întrebarea la ce ar vrea să lucrăm azi, mi-a răspuns că a fost ofensată și vrea să scape de acest sentiment. Am tăcut pentru câteva clipe, apoi i-am răspuns: Dacă tu consideri că cineva te-a insultat, atunci simte-te ofensată. Simte-te ofensată de-a binelea și acordă-ți timp suficient pentru a te simți jignită, căci sentimentul va trece. Dar dacă te crezi mai bună de atât, dacă ai convingerea despre tine însăți că ești deasupra unui asemenea sentiment, atunci imaginea ta despre tine nu-ți va permite să trăiești sentimentul respectiv și acesta nu va trece de la sine.
Acum câteva zile m-am gândit la ceasul meu micuț de mână. Cât îmi e de drag. Că trebuie tras în fiecare zi, că trebuie să am grijă de el și că mă învață să întârzii exact cinci minute în total într-un interval de douăzeci și patru de ore. Mă învață să încetinesc. Dar iată că ieri l-am pierdut. Deși îi confecționasem o curea foarte bună. Era atât de mic încât nu găseam de cumpărat curea pentru el, puteai eventual să comanzi. Și mi-a căzut de pe mână pe stradă. M-am întristat foarte tare. Plină de păreri de rău și de tristețe, am refăcut în sens invers traseul parcurs pe jos, cu speranța că l-aș putea totuși găsi. Însă, având în vedere că era un ceas (aproape) viu, era oarecum firesc să o fi luat pe căi diferite… Totuși, m-am plâns tuturor, ca să se știe cât sufăr.
Dar după ce am constatat că Pisi, pisica noastră, nu dormise acasă peste noapte și mă gândeam că poate m-a părăsit și ea, după care am văzut-o dimineața apărând moartă de somn, m-am bucurat de o sută de ori mai mult, dacă e posibil așa ceva, decât m-aș fi bucurat de revenirea ei înainte să-mi fi pierdut ceasul… Astfel, ceasul meu, prin absența sa, mă învață să prețuiesc prezența.
Pentru că, într-adevăr, se pare că, pur și simplu, viața nu este ceea ce ne dorim noi, ci ceea ce este.” (Ceasuri, pisicuțe și tristeți)